Alexandru Niculescu
Peregrinãri universitare europene

Anul apariţiei: 2010
Număr de pagini: 408
Dimensiuni: 14,5 x 20,5 cm
ISBN: 978-973-8131-71-2
Preţ: 30 lei (TVA inclus)

Paginile acestei cãrţi închid o experienţã de viaţã. O singularã peregrinare universitarã (şi nu numai!) într-o perioadã a istoriei europene tot atît de puţin obişnuitã. Trecerea unui profesor al Universitãţii din Bucureşti prin cinci Universitãţi ale Europei: Berlin-Est (din aşa-numita „TRepublicã Democratã Germanã“), Viena, Padova, Paris IV – Sorbona şi Udine. Cu unele întreruperi, timp de zeci de ani: din 1954 sau, mai precis din 1963 pînã în anul 2000! Un parcurs spaţial-geografic şi temporal agitat: începe din epoca imediat urmãtoare morţii lui Stalin, trece prin ascensiunea la putere, dictatura naţional-comunistã dar şi sfîrşitul lui Ceauşescu, pentru a ajunge la eliberarea lumii de totalitarismul comunist din noiembrie-decembrie 1989. Ani grei, întunecaţi în care uşor se putea cãdea în prãpastiile abjectre ale colaborãrii cu asupritorii, cînd – aşa cum scria poetul Nicolae LAbiş – „ne pîndeau din umbrã flãmînde guri de lup“, ale Securitãţii. A merge mereu înainte, a îndeplini datoria cea dreaptã, a nu ceda unor amãgitoare cînturi otrãvite de sirene – şi, mai ales, a crede în Dumnezeu, în Adevãr şi în lumina zilei ce va sã vinã. Uşor sau greu am trecut prin evenimente şi încercãri de tot felul. Am avut satisfacţii, bucurii, am întîmpinat agresiuni politice şi presiuni psihologice, intrigi securiste, necazuri. Am încercat sã-mi urmez drumul, neabãtut. Astfel am avut prilejul de a întîlni de-a lungul periplului universitar personalitãţi de primã valoare, ştiinţificã (Roman Jakobson, C. Th. Gossen, G. Devoto, E. Coşeriu, Pierre Grimal, Alf Lombard, Carlo Tagliavini, Gianfranco Folena, Maurice Molho, Alberto Limentani), alãturi de care nu uit – nu voi uita niciodatã – pe prietenul profesor Lorenzo Renzi şi pe doctorul medic Octavian Hoancã. Mai sunt şi alţii... Dar las pe cititor sã îi descopere, la Viena, la Padova, la Paris sau la Udine. Existenţa lor a ţinut mai senine orizonturile mele învolburate de apartenennţa mea – visceralã – la ţara mea de baştinã, de totdeauna. Dar nu a putut împiedica vreodatã dorinţa mea permanentã de libertate. Libertate, justiţie, adevãr... Pînã cînd, din 1983 pînã în 1985, am ost împins -- fãrã altã alternativã, fãrã altã intenţie decît aceea de a mã salva – în exil. Ceea ce – trebuie sã recunosc – a fost o adevãratã descãtuşare, dar nu lipsitã de îngrijorãri (soţia mea rãmînea în ţarã). Desigur, eram şi eu, în sfîrşit, un profesor liber în Occident, precum eau colegii mei din Universitãţile în care mã gãseam (din Paris, din Padova şi din Udine). A început atunci pentru mine opoziţia declaratã, deschisã faţã de regimul din România. împotriva cãtuia, trebuie sã o spun, se angajase înaintea mea fiul meu Adrian Niculescu. Am fost ajutat de personalitãţile de seamã ale exilului românesc din Paris, în frunte cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mihnea Berindei şi Sanda Stolojan, alãturi de Marie-France Ionesco şi de Cicerone Ioniţoiu. Susţinut, în acelaşi timp, de Christian Bec, directorul Departamentului de Italianã-Românã al Sorbonei. De bunãseamã, cred eu, de Sus, o protectoare putere divinã veghea. Ambasada securistã, prin interpuşi, voia sã mã înlãture de la catedrã. Anii 1989-1990 mã gãsesc profesor în douã Universitãţi: la Paris şi la Udine. La Paris am participat şi am trãit euforia eliberãrii din decembrie 1989. Acolo mi-am reîntîlnit colegi universitari şi prieteni din România, de la Smaranda Vultur la Paul Cornea, Ion Aurel Pop, Livius Ciocârlie, dar şi reprezentanţi ai literaturii românesşti, precum regretata poetã Mariana Marin şi mai ales Ana Blandiana, aceastã emisarã urbi et orbi a speranţelor noastre de atunci, într-o construcţie nouã a României libere şi democratice. Cînd se petrecurã aceste?” – mã întreb şi, de bunã seamã, ne întrebum cu toţii. Poate cã un rãspuns apare în paginile ce le-am scris. în 1992 şi, de atunci, mereu, m-am întors în România. Am primit, în 1998, o deosebitã cinste: cetãţenia de onoare a Timişoarei şi doctoratul honoris causa al Universitãţii de Vest. Iar mai tîrziu, mi s-a permis sã mã întorc ca profesor „aspociat” în Universitatea din Bucureşti. Fiind în Italia, începînd din 2002, professore emerito al Universitãţii din UDine, unde am întemeiat catedra de limba şi literatura românã. Adicã reunind, aşa cum am dorit, atîta cît am putut, ţara mea de baştinã, pe care in pectore nu am pãrãsit-o niciodatã, cu Europa culturii, cu lumea luminilor adevãrate.

Suport: hârtie