Înainte de a deveni lider al gherilei cubaneze, „El Comandante“ a fost portarul şi antrenorul unei echipe de fotbal din Columbia. Pe acelaşi post a evoluat şi Albert Camus, deoarece era sărac şi îşi tocea mai puţin pantofii.
Finala primului Campionat Mondial de fotbal s-a bucurat doar de 20 de rînduri în „Gazzetta dello Sport“. Au trecut 76 de ani de atunci, iar presa din întreaga lume prefaţează zilnic evenimentul, alocîndu-i mii de pagini, cu luni bune înainte de primul fluier al turneului final. În 2006, anul Weltmeistershaftului german, scriitorul uruguayan Eduardo Galeano apare în faţa publicului român prin intermediul ultimei sale cărţi, „Fotbalul, lumini şi umbre“, recent apărută la Editura Logos, în traducerea lui Alexandru Ciolan.
Albert Camus, numărul 1
Sînt peste 250 de pagini de poveste a Mondialelor, în contextul fotbalistic, dar şi socio-politic al vremii, iar starurile beneficiază de portrete a căror mărime este proporţională cu locul pe care îl ocupă în istoria fotbalului. Într-un stil care „violează, fără remuşcări, graniţele literare“, Galeano prezintă însă şi alte situaţii sau personaje tangente acestui sport devenit industrie. Spre exemplu, „în 1930 Albert Camus era Sfîntul Petru care păzea poarta echipei de fotbal a Universităţii din Alger. Se obişnuise de mic copil să joace pe postul acesta, care consuma cel mai puţin pantofii. Provenit dintr-o familie săracă, Camus nu-şi putea permite luxul de a alerga pe terenul de joc: în fiecare seară, bunica îi controla tălpile şi dacă le vedea roase îi trăgea o mamă de bătaie“.
Gloanţe contra goluri
Două decenii mai tîrziu, fotbalul ajungea şi la mîna revoluţionarilor: „«Am apărat un penalti care o să facă istorie în Leticia», povestea, într-o scrisoare din Columbia, un tînăr argentinian. Se numea Ernesto Guevara şi încă nu devenise Che. În 1952 umbla în căutarea norocului pe drumurile Americii. Pe malurile Amazonului, în Leticia, a fost antrenorul unei echipe de fotbal“. Interacţiunea politică-fotbal a căpătat însă, în istorie, note tragice: „Squadra italiană a cîştigat Mondialul din '34 si pe cel din '38 în numele patriei şi cel al lui Mussolini (…) Şi pentru nazişti fotbalul era o chestiune de stat. Un monument îi aminteşte, în Ucraina, pe jucătorii lui Dinamo Kiev din 1942. În plină ocupaţie germană, ei au comis nebunia de a înfrânge, pe stadionul local, o selecţionată a lui Hitler. Şi fuseseră avertizaţi: - Cîştigaţi – muriţi. Au intrat resemnaţi că vor pierde, tremurînd de frică şi de foame, dar nu şi-au putut înfrînge dorinţa de a fi demni. Cei unsprezece au fost împuşcaţi cu echipamentul pe ei, pe malul unei rîpe, la terminarea meciului“.